Life or something like it

Deşi par o antisocială în ochii multora, în special la prima vedere (că după ce apuc să-mi dau seama cît de cît cu cine am de-a face ori rămîn la fel de antisocială ori îmi revin la starea mea naturală), tre' sa recunosc că n-am deloc astfel de probleme cu taximetriştii. Cum mă urc în taxi, cum încep să vorbească. Pînă cobor din maşină. Cele mai multe discuţii sunt despre Bucureşti, evident, şi despre nenorociţii care conduc ţara asta de fraieri. Aseară, de fapt, azi-noapte, pe la 3, cînd mă întorceam acasă, am dat de un tînăr (taximetrist), vorbăreţ (normal), care, după ce l-a înjurat pe Videanu şi mi-a explicat el cum a lucrat la o mare firmă de construcţii şi mai ales cum se cîştigă licitaţiile pentru străzi, mi-a zis: "de ce s-or lăcomi, d-le, oamenii ăştia, că tot în mormînt ajung, la fel ca şi noi. Chiar dacă trăiesc numai în lux. Şi de ce au, de ce nu le mai ajunge! Şi noi am vrea vile, bani cu găleata şi alte alea, dar chiar dacă aştia mari se îngroapă în costume Armani, tot viermii îi mănîncă şi pe ei." A spus-o atît de natural, încît mi se făcuse pielea de găină. Că omu' ăla chiar avea (mare) dreptate!
Azi, uitînd complet de povestea de aseară, m-am uitat şi la "Life or something like it". După ce am văzut filmul, că tot îl amîn de ceva vreme, mi-au venit în cap iar vorbele taximetristului ... Brrr! Sper că nu-i vreun semn, păcatele mele ...