REPORTAJ DIN MIZERIE

De cum pui piciorul pe teritoriul lor, mizeria te cuprinde. Nici un fir de apă, nici o toaletă, nici o ghenă. Sute de copii, murdari şi plini de păduchi, aleargă întruna printre munţii de gunoaie. După cîini sau şobolani. Alte sute de adulţi aşteaptă cu sufletul la gură să spună presei păsurile. Unii ascund repede sticlele de bere, alţii n-au nici o jenă să le ţină la vedere. „Apa i opritî din cauza datoriilor, ci vreţi sî bem?”, ne spune, convins de-a binelea, în timp ce trage cu nesaţ dintr-o sticlă, unul dintre cei 2000 de locuitori de pe strada Fabricii, din Roman, judeţul Neamţ.

Ai spune că le e predestinat locul – ei sunt romii din... Roman. Iar cineva l-a numit ironic Satul Olimpic... De fapt, acolo sunt grajdurile unui fost CAP. Da, am zis grajduri. Sunt 4 la număr. Şi au costat ... 20 miliarde de lei, acum 6 ani, în condiţiile în care o garsonieră era, pe atunci, 70 milioane de lei la marginea oraşului Roman. Adică pe primar – pentru că a lui a fost ideea – l-a costat o singură cameră din grajduri 100 milioane de lei. Spune el. În contract scrie clar 150 milioane de lei. Dacă atingi acest subiect, acest personaj, primarul, se sufocă. Cine suntem noi, ziariştii, să punem astfel de întrebări? Suntem noi atît de specialişti în astfel de treburi? Măi, să fie. Chiar e de acord să-l caute Curtea de Conturi...

I.

În anul 2001, acelaşi primar a decis să-i mute pe locatarii blocului „NATO” (a se sesiza o altă ironie) din centrul Romanului. Unde? Nu mai conta, numai să poată scăpa de ei. Blocul colcăia de şobolani, rîie, păduchi. Nu se putea respira nici măcar afară, în jurul lui. Înăuntru ... raiul infractorilor de tot felul. Toată lumea le ştia de frică. Ascult explicaţiile primarului – „Undi sî-i duc, stimatî doamnî? Ştiţi cum era acolo, în bloc? A trebuit sî-i mutăm în afara oraşului, pi un teren, care e în intravilan, sî reţîniţi aspectul, în intravilan” ...

Mă uit cu cîtă seninătate vorbeşte despre aceşti oameni. „Şî ci dacî n-au apî? Ci sî li fac eu? Au plătit? N-au plătit. Au datorii de 100 de milioani di lei... Dvs, la Bucureşti, nu vă plătiţi apa? „, tranşează imediat problema primarul Dan Cărpuşor. Pe de o parte, îi dau dreptate. Oriunde i-ai muta, vor fi la fel. Aşa au văzut, aşa au crescut. Un fost puşcăriaş, plin de tatuaje, nu e de acord cu părerea mea. “Da’ asta-i educaţîi? Nu ni mutî într-un loc şivilizat, n-o sî si schimbi nici măcar copchiii vreodatî. Pentru cî ei văd numa’ reli. Şî fac la fel”.

Revin. Mă întreb dacă i-ar muta pe toţi în altă parte, s-ar schimba ceva. Cu siguranţă că nu. Cînd îl întreb pe primar de ce nu i-a separat, acesta schimbă vorba. Şi nici nu crede că e o soluţie.

II.

E trist. Un loc trist. Nu ştiu dacă mi-e milă de ei, pentru că mulţi sunt şi puturoşi. Însă mi-e milă de copii. Mă apropii de 2 fraţi, asezaţi pe o scîndură, pe holul unui grajd. Sunt supăraţi, dar nu vor să spună de ce. Sunt şi îngînduraţi, exact ca nişte oameni mari. Cu mîna sub bărbie, înainte de a-mi răspunde, se gîndesc. Şi se gîndesc ... "Ce aţi mîncat voi azi?," îi întreb. „Nimic”, vine răspunsul. „Dar ieri ce aţi mîncat”? „O bucăţîcî di pîni goalî”. „Dar carne aţi mîncat vreodată”? Unul ridică privirea spre mine şi cred că m-ar şi bate, dacă ar putea. Îmi răspunde, aproape ţipînd: „N-AM MÎNCAT!” Brusc, mă simt vinovată. Răspunsul lui sună ceva de genul – „auzi, cucoană, nişte întrebări mai de bun simţ nu găseşti?”

Mă desprind de cei 2 cu inima ruptă. Oare de ce unii trebuie să trăiască aşa? Poate nu mă credeţi, dar, de atunci, de cîte ori manînc carne, ma simt, din nou, vinovată, iar chipurile celor doi puşti ma urmăresc pretutindeni. Cu jale...

III.

Mă plimb printre grajduri. Pereţii sunt din rigips. De parcă ar fi fost nişte sufragerii modificate. Cum să dai 150 milioane de lei pe 4 pereţi de rigips? (vorbesc de anul 2001) Fac socotelile. Dacă erau mutaţi separat, în garsonierele mai multor blocuri ale oraşului, se rezolva şi problema locuinţelor şi mai rămîneau şi nişte bani.

IV.

Un coleg îmi spune că da, pot fi educaţi astfel de oameni. La el în bloc stă o familie de romi, care nu numai că arunca pe geam tot ce putea, făcea şi gălăgie, se lua şi de ceilalţi din bloc. Pînă cînd cel bătrîn a fost pus la colţ de locatari. “Ori vă potoliţi ori vă mutaţi în stradă”, a sunat ameninţarea. A încasat şi nişte pumni, dar s-au şi potolit.

Poate că la noi aşa funcţionează sistemul de educaţie. Cu pumnii.

V.

Maria are 25 de ani. E bolnavă de TBC şi are 2 copii. Se tot chinuie să ceară un ajutor de urgenţă de la primărie. Dar nimeni nu o bagă în seamă. Îmi flutură pe sub nas nişte radiografii şi-mi explică în ce constă boala ei şi ce pete i-au găsit doctorii sub un plămîn. Nu rezist mult, îi ascult povestea şi dau să plec. Dar deja sunt înconjurată de vreo 10 oameni. „Veniţi şî la mini ... şî la mini ... şî la mini”... Mă apucă groaza....

Teodora îmi explică cum stă treaba cu tavanul. „Sî-mi cadî-n cap, domnişoarî. Am vrut sî mă urc eu, sî-l repar, da’ mi-o fost fricî, mai ales cî acolo i plin de şobolani”... "Şobolani aveţi?", întreb o altă familie, ce stă vizavi de Teodora. Femeii i se măresc pupilele şi-şi face o cruce cît ea de mare. Pe bărbatul ei îl bufneşte ... rîsul. „Aveţi cuvîntul meu di onoari cî nu vă mint. Doar cî nu vorbesc ... dar sunt mari ... cît un pisoi ...”, îmi zice omul...

Şi iarăşi fug. Şi lumea ... după mine.

Florentina are 3 copii şi locuieşte cu încă o familie într-o cameră. În total sunt 10 persoane. „Ce mănînci?”, o întreb şi pe ea. „Ci pot”. „Şi ai serviciu?” „Da. Şerşăsc... Azi am căpătat 100 de mii şî am luat lapti pentru ist’ mic” ...

Mă duce aproape cu forţa în cameră. Pe aragaz a rămas un rest de borş. E pentru seară, nici ei nu ştiu cum o să-l împartă. Copiii au întîietate. „Credeţi cî nouî ni mai rămîni şeva?”

Un nene îmi poveşteşte că zilele trecute i-a murit un vecin. Nici pensie nu avea, deşi muncise 30 de ani. „N-ave’ bani pentru medicamenti, doamnî. Avea canşer. Tocmai ci l-am îngropat...”

Costel e muzician. Cîntă la orgă şi la acordeon. “Pi la nunţi, cumătrii, din astea. E meseria me. Din asta trăiesc”. Mă înhaţă de-o mînă şi mă tîrîie spre “troacî”. Un fel de cadă-chiuvetă. La care nu curge nici zare de apă. “De aicisha bem tăţi. Bea şî oamenii şî caii şî vacili şî cînii … Da doar cînd esti apî, pentru cî primarul o tăiet-o. Unii nu plăteşti, da alţii ci vinî au? Nu înţeleg, di ci tre sî suferim tăţi “?…”

După care, Costel mă ia, iar, de-o mînă şi mă duce în "garsoniera" lui. "Ca sî vî cînt, doamnî". Un cîntec vesel, trist nu vrea...

VI.

Toţi locatarii grajdurilor sunt revoltaţi. Pentru că, spun ei, cu 3 zile înainte de a veni presa, Primăria a văruit pereţii din holul lung al grajdurilor. Primarul se face, însă, că nu ştie despre ce e vorba. Şi se contrazice singur. De fapt, el era acolo cînd am ajuns noi. „Păi am aflat, normal. Avem şî noi sistemul nostru de informaţii...” „Parcă spuneaţi că nu ştiaţi acum 2 minute”, i-o trîntesc şi eu primarului... Se face, însă, din nou, că nu înţelege... Nici nu mă mai miră. Schimbă subiectul : „ nu avem cu ci sî îi ajutăm. N-avem bani nici pentru învăţămînt, stimatî doamnî ...

VII.

Observ că deşi mulţi sunt mizerabili de-a binelea, există şi oameni curaţi. Vasile are 31 de ani, lucrează la Primărie. La salubrizare... „Am salariu di 5 milioani di lei. Nu prea rămîn, cî am rati la bănşi.” Şi-a luat televizor, combină, mobilă, şi-a pus parchet ... E o curăţenie lună în „casă”. Iar fetele din grajduri roiesc în jurul lui. Se înghesuiesc în uşă, cerîndu-mi să le pun o pilă ... Dar el nu se lasă, ori găseşte una gospodină ... ori deloc. „Mai bini singur, vă spun drept ”...

VIII.

Mi-au rămas în cap 2 lucruri:

Primul: imaginea cu antenele parabolice de pe grajduri. Toţi aveau televizoare. „Da, plătim curentu’ şî cablu’, mai ascultăm şî noi maneli, cî ne plictisim. N-avem servici, pentru cî nu ni angajeazî nimini. Cînd audi undi locuim, ni dă afarî”, ne spune Gelu, care mă invită, la rîndul lui, în cameră. „Sî viniţi sî o videţi pe fiic'-mea cum se uitî la tilivizor... Are 14 ani şî i plinî de rîie... „ Am fugit mîncînd pămîntul...

Al doilea: imaginea a 2 copii mici. Unul are sub braţ un cîine şi mănîncă dintr-o bucată de pîine. După care aruncă animalul şi îi dă un şut în fund, de parcă ar fi fost o minge. Celălalt, un puşti creţ şi frumuşel. Care găseşte un şobolan. Îl ridică, se uită la el, îl ia de coadă şi pune de-o plimbare ...

THE END ?

Nu vreţi să ştiţi cum şi cît m-a mîncat pielea în ziua aceea. Nu vreţi să ştiţi cam cît am stat sub duş. Şi nu vreţi să ştiţi cum iar începe să mă mănînce pielea. Şi nu vreţi să ştiţi nici că de atunci fac duş de cîte ori am ocazia. Adică, nu mai fac doar o dată pe zi, ci cel puţin de 2 ori...

THE END

Ştiu problema mea cu duşul e de 1 milion de ori mai mică decît milioanele de problemele ale acelor oameni, care nici măcar nu conştientizează ce viaţă de rahat au. Mi-a atras atenţia Alice, colega mea. Are dreptate, într-un fel, doar că fiecare le are pe ale lui ...

Zic. Şi închei.