M-am mutat pe www.hurdubaia.ro

Colecționez oameni frumoși, buni și nebuni

Știți cât de greu se găsesc oamenii frumoși, buni și nebuni, nu-i așa? N-oi fi io cea mai bătrână ființă de pe pământ, nici cea mai înțeleaptă, dar știu sigur că astfel de oameni se găsesc greu și rar, mai ales, la "pachet". Uneori, mă amăgesc, spunându-mi că oamenii și-au abandonat propria frumusețe, propria bunătate și propria nebunie (în sensul frumos, evident), numai pentru a nu mai fi nevoiți să se împiedice mereu de dezamăgirile lumii în care trăim.

Alteori, am senzația că pentru mulți, frumusețea vieții se reduce, din ce în ce mai tare, la bani și la putere.

De asta, câteodată, mi-e frică să încerc să mă apropii de oameni: pentru a nu-mi consuma energia pozitivă inutil. Drept pentru care, uneori sunt prietenoasă din prima, alteori, nu.

Nu știu cum m-am purtat io cu oamenii frumoși, buni și nebuni pe care i-am cunoscut zilele trecute, însă știu sigur că m-am îndrăgostit pe perioadă nedeterminată de frumusețea gesturilor, vorbelor, râsetelor și, mai ales, a glumelor lor.

Pentru că oamenii frumoși se simt de la distanță, oamenii buni se "citesc" în ochi, iar pe oamenii "nebuni" îi trădează râsul zgomotos și senin...

Drumurile noastre toate

Când am dat 2 zile de vacanță în Vamă pe o excursie în interes de serviciu până la Piatra Neamț, am știut io de ce am făcut schimbul ăsta. Mi-am ascultat instinctul, care de puține ori dă greș și am plecat împreună cu cei de la Lecturi urbane spre Moldova mea cea dragă și la fel de minunată ca și oamenii cu care am fost.

Ajunsă la Piatra, am intrat cumva direct în pâine. Acțiunea Lecturi Urbane n-a durat decât o oră – prea puțin pentru mine: nu mă mai săturam să vorbesc și să îi admir pe adolescenții aceia frumoși adunați la turnul lui Ștefan pentru a citi.
Erau atât de încântați, încât la un moment dat, mi-a fost ciudă că nu am din nou 15 ani, ca să mă pot bucura cu aceeași intensitate de astfel de lucruri.

Deși acțiunea propriu-zisă se terminase de ceva minute bune, poate chiar zeci, oamenii tot mai citeau pe bănci ori pe asfalt direct, iar eu, de asemenea, nu mă mai lăsam plecată. Fugeam dintr-o parte în alta, ca să le prind și pe copilele de 11 ani care citeau în engleză, și pe studenții aflați în vacanță cu gândul la întoarcerea la cursuri, dar cu ochii-n cărțile lui Preda, și pe adulții așezați în linie dreaptă, cu chipurile pline de bucurie că se află și ei acolo.

Oameni mulți la lecturile urbane din Piatra, după a mea părere de om crescut în provincie. Vreo sută, poate chiar o sută și ceva. Pentru un oraș atât de mic și pentru prima acțiune, eu cred că a fost mai mult decât bine. De altfel, m-a încurajat să nu mai fiu atât de pesimistă la gândul că la Vaslui, unde vom organiza Lecturi urbane, sper că luna aceasta (pe 21 august), or să vină 3 oameni. Acum chiar cred în puterea studenților și a liceenilor frumoși, care cred, la rândul lor, în puterea personajelor din cărțile pe care le citesc. Mai cred și că, odată începută o astfel de acțiune, se va dezvolta de la sine, din ce în ce mai frumos.

Așa că pentru toate clipele minunate petrecute alături de acești oameni minunați, am de spus doar atât: MULȚUMESC.

Mulțumesc Adrian Ciubotaru
Mulțumesc Andreea Burlacu
Mulțumesc Cristiana Andrei
Mulțumesc Ileana Ghiță
Mulțumesc Alina Constantinescu
Mulțumesc Miruna Siminel
Mulțumesc Marian Vulpe
Mulțumesc Gabi Macovei (te omor :D)
Mulțumesc Cătălin Georgescu
Mulțumesc Andrei Basoc
Mulțumesc Dragos Butuzea
Mulțumesc Alex Negrea
Mulțumesc Gogu Kaizer
Mulțumesc Claudia Tocilă
Mulțumesc Toma Nicolau & Anne Marie
Mulțumesc Roxana si Alex Farca

Acest post nu este scris la cerere și chiar pot pune pariu că nimeni nu se aștepta să-l scriu. Acest post a fost scris cu sufletul. Și nu are legătură cu jobul. Așa că îmi permit să le mulțumesc și celor care au făcut posibilă această deplasare: Paralela 45, Primaria Piatra Neamt, Petrom.

FOTO AICI si AICI

Există oameni frumoși și oameni mai puțin frumoși.

Jumătățile de înger suntem noi

Frig. Metrou. Fețe triste și plictisite. Un bărbat urcă, se așază pe scaun și începe să râdă. La început, destul de timid, apoi, din ce în ce mai sănătos. Și râde, râde, râdeeeeeeeeeeee, până când toate fețele acre din jurul lui, ce par a fi sătule de propria viață, îl urmează. Și-o țin așa minute întregi.

Stație. Râsete aproape bolnave. Un alt bărbat intră în metrou. Toți își întorc privirile către el, râzând. Se retrage stingher într-un colț. E depășit de-atâta voioșie.

O femeie își întoarce privirea spre bărbatul care le înseninase ziua. Dar îngerul veseliei nu mai e, tocmai ce se urcă în metroul alăturat, unde dă tonul unui nou cor de râsete aproape bolnave...

Această poveste este doar un scurtmetraj frumos, pe care l-am vizionat, aseară, la Shorts Up.
Se numește "Merci". Un filmuleț ce ar merita văzut în fiecare dimineață, în timp ce ne bem cafeaua...

P.S.1. Merci, Alina!

P.S.2. Că tot iubesc io îngerii :) - la Cartea Românească, a apărut romanul "Orașul jumătăților de înger", scris de Florin Toma.

Si daca simtul umorului nu e, atunci nimic nu e...

Intru intr-o banca, pentru a-mi recupera un card blocat de un bancomat cu o noapte inainte. Ma opresc la primul ghiseu: "Doamna, trebuie sa imi ridic un card blocat... bla, bla, bla, bla..." incep sa explic io, pana constat ca femeia ma priveste absenta. "Vedeti acolo, la carduri", imi spune in clipa in care observa ca ma-ncrunt la ea. Ma-ntorc spre locul aratat in lehamite de domnisoara cu pricina si bag de seama ca nu e nimeni la "Carduri". Si-astept. Si-astept. Si tot astept…

In jurul meu, o cucoana oxigenata se ratoieste la un angajat al bancii, care incearca sa ii explice ca nu ii poate da inapoi nu stiu ce adeverinta. O alta, mai cocheta, nu pricepe cum de e in Biroul de credit: "daca eu nu am intarziat niciodata cu plata ratelor? Ce nu intelegeeeti?". Angajatul inghite in sec si o ia cu explicatiile de la capat...

Un domn solid cu apele curgandu-i "suvoaie" pe chelia lata tranteste pe un birou un dosar patat de ploaia ce tocmai poposise prin centrul orasului:”Ati spus ca ajung actele astea, s-o iau iar de la capat, pentru imprumut? Pai, ies la pensie in ritmul asta”…

Pe usa bancii intra o persoana mica de statura, ce flutura in mana o bancnota de 100 de euro. Arata a copil: e slabuta, cu coditze blonde si lungi, si cu tenesi. Dar e o femeie in toata firea, fatza o tradeaza, pare a avea mai mult de 40 de ani. Se duce glontz catre biroul directorului bancii, urmarita de un paznic din banca (o duduie masiva cu o alunita inspamantator de mare si de paroasa pe nas). Femeia-copil il intreaba pe director, cu o voce groasa, daca poate sa isi dea seama “cat de falsa e foaia asta, ca nu mi-o primeste nimenea”.

Paznicul (ca nu pot sa zic “paznica” :) cu alunita mare o vegheaza pe micuta femeie la cativa cm distanta, incercand sa-si ceara scuze din priviri “lu’ sefu’ “ pentru ca nu a apucat sa o opreasca la timp. Femeia-copil primeste un raspuns - nu se aude pana la mine - si cat ai bate din palme, dispare in ploaie...

Ma uit in jur teleghidata, e o zumzaiala si-o tensiune pe umerii tuturor, asa cum nu-mi amintesc sa fi vazut in vreo alta banca.

Dupa cateva minute, observ ca un alt paznic - un nene de data asta - aflat la usa, se uita la mine si-mi zambeste. “Va pot ajuta cu ceva?”, ma intreaba imediat, apropiindu-se de mine. Ii raspund politicos ca nu, dupa care ma duc iar la domnisoara de la ghiseu, ocupata cu rontaitul unui biscuite, in timp ce se uita in nu stiu ce revista. ”Fiti amabila, credeti ca am timp sa ies la plimbare, sa-mi iau si eu niste biscuiti, vreo revista si o paturica de intins pe-aici pe jos? Nu de alta, da’ ma dor picioarele si ma si plictisesc pana m-o baga si pe mine cineva in seama”, o intreb io ironic, incercand sa par serioasa. Da' nu reusesc, ma bufneste rasul. In spatele meu, incep sa se auda alte rasete, in timp ce pe fatza domnisoarei apare-un zambet larg, da' atat de tamp...

Atrasa, probabil, de rasete, apare si doamna de la "Carduri", in timp ce infuleca ceva. Isi cere scuze pentru intarziere, termin ce am de terminat si ies din banca.

Afara nu mai ploua, iar nenea paznicu' cel zambaret pare sa ma astepte: ”Don’soara, mi-a placut de dumneavoastra. Stiti, eu am o vorba: in viata, daca simtu’ umorului nu e, nimic nu e... Sa n-o uitati niciodata, va spune un om batran. O zi frumoasa va doresc…"
Ii zambesc in semn de multumire si ridic ochii spre cer: tocmai ce iesise curcubeul...

Poezia comentariilor :)

Multa vreme am inchis comentariile pe blog, pentru ca zilnic primeam tot felu' de poezii de la cineva ce nu parea intreg la minte. Chiar daca le moderam - adica nu apareau decat daca dadeam io ok-ul - tot le-am inchis.
Am mai primit io observatii de-a lungul vremii, da' nu le-am luat in seama, pt ca nu eram, in perioada aceea, mare amatoare de dat cu pixu' pe blog. Astazi, insa, o colega Pandora mi-a atras atentia si am cedat :) Pe cuvant ca uitasem de aspectu' asta.

Ingerul meu, ingerul lor, ingerii nostri (II)...

“Doamna, ajutati-ne si pe noi cu niste banuti. Cat va lasa inima“.
Ma-ntorc imediat, vocea mi-e foarte cunoscuta. Da, ea si el sunt... Doi oameni carora ingerii lor le-au intins o mana, iar ei le-au intors spatele. Sunt atat de drogati, incat nici nu ma recunosc. Intr-un fel, rasuflu usurata…

Povestea de mai jos s-a intamplat la sfarsitul anului 2007, inceputul anului 2008. Am scris-o pe blog, la vremea respectiva, dar nu am mai scris si cum s-a terminat. Pana ieri, cand m-am intalnit cu cei doi. Continuare pe Pandora.

Arta pe piele, duminica, 10 iulie, Realitatea tv, 19.15-20.00

">

Despre tatuaje, ca forma de exprimare a personalitatii, si despre artistii tatuatori, care si-au transformat pasiunea in munca de zi cu zi, intr-un reportaj difuzat duminica, intre orele 19.15 - 20.00, la Reporterii Realitatii.

Cu Teo Isfan (Industrial Tattoo), Sven (Tattoo Cafe), artisti tatuatori, Dana Nalbaru si Tzapul de la Animal X.

operatori imagine: Marian Laciu si Paul Spiroiu
montaj: Alex Olah

Cum era sa castig io la loto, iar tata sa faca atac cerebral

Eram pustoaica, chiar nu-mi amintesc cam cati ani aveam exact, oricum, nu mai mult de 10. Si ma trimite tata la loto ca sa completez un bilet. Imi scrie numerele pe o foaie, imi da bani, imi explica ce si cum si dusa am fost.

M-asez la coada. Abia cand ajung in fatza, imi amintesc ca trebuie sa completez biletul ala. Asa ca renunt la rand si ma apuc de scris. In graba, gresesc doua numere. Iau biletul, il strang in pumni de ciuda ca-s cascata si ma apuc sa completez altul cu numerele date de tata.

Si vine ziua in care se anunta numerele castigatoare. Si tata sta incordat, cu creionu-n mana si cu buza de jos tremurandu-i. Io il urmaresc, ce-i drept, fara interes, pentru ca nu intelegeam ce naiba face el acolo. Si incepe sa incercuiasca. Si sa bolboroseasca: "asta e, asta e" si tot asa, pana trage o injuratura. "Iti mai trebuiau doua numereeee!", se cearta el singur. Si-l vad cum arunca creionul cat colo!

Mie imi sunau cunoscute numerele alea si ma duc sa scot din buzunar biletul completat prima data de mine. Si vad ca numerele trecute gresit de mine erau numerele care nu ii iesisera lui taica-miu.

Nu stiu ce a fost in capul meu sa ii intind hartia lu' tata. Mai am si acum in cap acel:"Nuuuuuuuuuuuuuuuuu"! strigat cu disperare in urma mea. O zbughisem afara, jucau fetele "atza".

Blondele, liftul si manusile

Din ciclul “Si blondele sunt oameni” sau "Mi-s blonda si asta-mi ocupa tot timpu':

Joi, ora 9.15. Intru intr-o cladire din zona Unirii, pentru a ajunge la o intalnire cu PR-istii din ONG-uri. In hol, paza, pentru ca e un punct al Jandarmeriei.
Il intreb pe un jandarm daca sediul pe care il caut este la etajul 3, pentru ca nu mai tineam minte exact, si, desi obisnuiesc sa evit liftul pentru a urca pe scari, decid, totusi, sa il iau. Ii multumesc din mers jandarmului si intru in lift.

Si-apas butonul pentru etajul 3.
Nimic.
Mai apas o data.
Si nimic.

Ma uit dupa vreun buton care ar putea inchide usile liftului.
Iar nimic.

Ma mai uit o data, ma gandesc ca daca tot nu am reusit sa dorm toata noaptea, sa incerc, totusi, sa ma concentrez.
Evident, nimic.

Ba, ce dracu', imi zic, apoi, strig in gura mare, “nu va suparati, cum merge liftul asta?”, catre jandarmul care era dupa colt, deci, care NU ma vedea. Deloc.

Raspunsul magic a venit in 2 secunde: FARA MANUSI!

P.S. Nu m-am gandit nicio clipa ca acel lift ar putea fi defect, asa de blonda, pardon, de obosita eram. Si, da, intr-adevar, dupa ce mi-am scos manusile si am apasat din nou butonul ala nenorocit, daaa, liftul cu pricina a pornit... Am mai spus-o o data, o mai spun si acum: io, cand vreau sa-njur, injur! :))

Io, cand vreau sa-njur, injur!

Din capitolul "Io si pacatele mele": da, recunosc, cand e de injurat, injur. Nu tot timpul, sa nu va inchipuiti ca doar cu asta ma ocup. Insa cand mi-s nervoasa rau, injur. O data sau maxim de trei ori :))

Pentru mine, a injura e chiar o modalitate de a ma calma. Pe aia cu "vai, dar esti femeie, cum sa injuri?", nu vreau s-o aud. Pentru ca io nu traiesc in anii '20 ori
'30 si nici nu fac parte din vreo familie regala. Pentru ca io port, de cele mai multe ori, pantaloni, tenisi, rucsac si, uneori, sapca, deci nu reprezint feminitatea perfecta. Si pentru ca io cred ca a injura e un pacat muuult mai mic decat muuulte alte pacate.

... "Injuraturile sunt reci. Sunt bune doar sa starnesti praful si sa te culci pe un loc neted, sunt bune doar de un mic scandal si de un lung ragaz de liniste ..." - "Inca de pe atunci vulpea era vanatorul", Herta Muller.

Cat despre fluierat, da, mai si fluier din cand in cand, dar in niciun caz de mai multe ori decat injur :))

Culmea nedreptatii

e ca la 2 zile dupa povestea cu batranica ce isi cauta cu disperare un loc de munca, ca femeie de serviciu, m-am intalnit cu un amic, care mi-a spus ca demareaza un proiect si ca are nevoie de ... o femeie de serviciu.

Salariul - 400 de euro.

Prima intrebare care mi-a venit in minte: de ce nu m-am intalnit cu batranica in ziua in care am aflat de asta, daca nu macar la cel putin o zi dupa?

Concluzia a fost ca mai bine nu ma intalneam cu amicul meu, pentru ca acum imi sta pe creier toata aceasta poveste ... De unde s-o iau pe batranica?

Invatatura de minte: data viitoare nu mai plec fara un numar de telefon ori o adresa.

Furioasa pe neputinta mea

Va amintiti de clipele acelea in care te simti neputincios si realizezi, totodata, ca viata ta e cea mai minunata de pe pamant?

Azi, in timp ce ieseam din banca, m-a oprit o batranica. Initial, am crezut ca vrea bani si am vrut sa o ignor - ca zici ca lumea, in ultimul timp, e construita doar din batrani care cersesc - dar ceva m-a facut sa ma opresc. Nu ma intrebati ce, ca habar nu am ...

"Doamna, ce scrie pe casa aia mare si frumoasa din fata?", m-a intrebat femeia. Am ridicat ochii si am dat de o cladire pe care scria "Servicii de curierat". I-am spus, dar cand am vrut sa plec, mi-am dat seama ca batranica nu intelesese nimic.

Dupa ce i-am explicat pe intelesul ei cam ce inseamna acel "curierat" si am dat, din nou, sa plec, dezamagita, batranica s-a agatat de mine si mi-a spus cu lacrimi in ochi: "Si eu care credeam ca e o casa care cauta o femeie de servici. Stiti, eu caut sa fiu femeie de servici, ca nu mai am ce manca " ...

Stiti care a fost primul impuls, nu? De a scoate bani din portofel. Stiti care a fost reactia ei, da? De a ma refuza ... elegant ...

M-am blocat, am bajbait un "imi pare rau ca nu va pot ajuta" si am plecat cu un nod in gat, multumindu-i lui Dumnezeu ca inca mai am un loc de munca. Si, evident, furioasa pe neputinta mea ...

As fi fost sau nu colaborator al Securitatii daca mai eram si acum in comunism?

Ma tot gandesc la asta. Si incercand sa gasesc raspunsul, am ajuns la concluzia ca daca as fi fost maritata - cu vreo 3-4 copii, cu vreun barbat care sa-mi fi mancat deja ficatii, cu un job de laboranta ori de profesoara prin Vaslui - as fi dat cu subsemnata, de frica sa nu i se intample ceva familiei.

Daca, insa, eram nemaritata si la fel de revolutionara ca acum, sigur as fi fost ori la puscarie ori fugita din tara...

Prefer, insa, sa aleg a doua varianta, cu tot cu cele 3 cuvinte din final...

Hmmm

Nu ştiu cum se face, dar de câte ori mi-s io de serviciu, în special în weekend, au loc tot felul de tragedii. Cad avioane, mor oameni în accidente rutiere, se împuşcă unii pe alţii ...

De ce e meseria mea. Inutilă.

Meserii inutile: ziarist
de Lelia MUNTEANU, Gândul

În cartea de căpătâi a ocupaţiilor din România – Nomenclatorul de Meserii, între două profesii nobile, „zdrobitor şi uleiator textile“ (826115) şi „zidar coşuri fabrică“ (712202), s-a strecurat un job pe care vi-l citesc rar, să nu mă încurc: ziar-ist (245123). Ce e un ziarist? Nu ştiu. (Şi nici nu vreau s-o deranjez pe Mihaela Rădulescu la Monte Carlo).

Scriu textul ăsta pentru toate ţigăncile împuţite şi toţi găozarii care se aruncă în fiecare dimineaţă în apele murdare ale realităţii româneşti, pentru cei care şi-o iau pe cocoaşă la manifestaţiile de stradă, pentru cei care sprijină poarta partidelor până târziu în noapte ca să obţină o declaraţie ineptă de la vreun politician firoscos, pentru cei care, cu un covrig în mână, păzesc cârciumile de lux, aşteptând să iasă câte un Important cu scobitoarea între dinţi să le zică ce şi cum despre lume şi viaţă, scriu pentru cei care se împrumută de la o leafă la leafă.

Ziarist e ăla pe care îl dau jos pompierii din barcă la inundaţii, care bântuie oraşul pe caniculă, care transmite în redacţie cu stresul să prindă prima ediţie şi şefii îi schimbă titlul şi-i ciopârţesc materialul cum cred ei mai bine. Ziarist e ăla căruia, la şedinţa de sumar, eu – de pildă – care le ştiu pe toate, îi dau indicaţii preţioase, îi povestesc cum e afară, deşi n-am mai ieşit din birou de pe vremea când găina năştea pui vii.

Ziarist e ăla care-a prins un subiect, nu ăla care i-l citeşte la televizor între două calupuri de publicitate sau ăla care uită să-l semneze când îi dă drumul pe print. Ziarist e ăla care s-a dus la o şcoală de vară cu lăutari, la o paranghelie politică: „Ce viaţă frumoasă ai!“, i-am zis. „Bagă marfă, 3500 de semne!“. Şi mi-a răspuns: „Până-n doişpe. A murit tata“. Şi l-am iertat pe piţifelnic, deşi corect era „douăsprezece“. Ziarist e ăla care n-a citit despre cele trei idei pure ale raţiunii la Kant (har Domnului că nu s-a spurcat la filozofie, asta l-ar reabilita în ochii preşedintelui). Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul Bucureşti-Ploieşti prin halta Româneşti, fără să oprească. Ziarist e ăla căruia i s-a dus smalţul la cadă şi mâine trebuie să scrie despre noile modele de jacuzzi. Ziarist e idiotul ăla care transmite din tomberonul cu aviare, din râtul porcinei şi tu-l iei la mişto că nu-şi găseşte cuvintele. Ziarist e ăla care te plimbă prin wonderland când copiii lui au muci şi febră. Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş.

E cinic când îţi bagă reportofonul pe gât şi te-ntreabă ce simţi „în aceste clipe grele“, fiindu-i până şi lui evident că simţi fierul rece al tărgii de pe ambulanţă? Poate că-i cinic. Vă spun însă un secret: de multe ori nu-l interesează ce simte ăla, dar milioane de oameni vor să afle răspunsul. Greşeşte de multe ori, o chiflează; de multe ori striveşte destine cu vârful pixului. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt: plăteşte pentru greşelile lui mai crunt decât vă închipuiţi.

Ziarist e ăla care-ţi mestecă actualitatea ca să-ţi fie ţie mai uşor s-o înghiţi, care aleargă de chiaun după exclusivităţi, care dezleagă enigmele vieţii tuturor, dar stă prostit, fără să priceapă nimic, în pragul propriei existenţe, aflând despre viaţa lui în cel mai bun caz pe surse.

Cine-i mai ţine minte pe cei doi ziarişti de la Antene, reporteriţa şi cameramanul, care au sărit în aer odată cu subiectul lor? Mai ştiţi că avea fiecare un nume, ca NH4NO3 (azotatul de amoniu) din cisterna care a explodat? Elena Popescu şi Ionuţ Barbu. Dacă-şi alegeau meseria 111014 din Nomenclator, acum erau în viaţă. (În dimineaţa aia care fumega gros, cei din regie au rămas o vreme cu mâinele pe butoanele cu care le ridicaseră calea, ca în fiecare zi.)

Scriu textul ăsta pentru toţi cei pe care-i citesc, şi-i ascult, şi-i văd altfel decât îi citiţi, îi ascultaţi şi-i vedeţi voi, cu care am mâncat pe un colţ de masă, lângă care am trăit mai mult decât lângă familia mea, pentru fraierii care fac o meserie la care toată lumea zice că se pricepe. Scriu pentru smintiţii care sunt obligaţi să privească viaţa cu ochii larg deschişi, atunci când voi închideţi ochii. Scriu pentru toţi cei care simt gustul de cenuşă al deşertăciunii şi ştiu că de meseria asta trebuie să te laşi la timp. Şi, ai dracului derbedei, nu se lasă.


P.S. L-am postat pe tot, pentru că blogspotul îmi refuză linkul spre articol.

Bucureşti, 16 iunie, ora 14, peste 30 de grade ...

... vatmanul unui tramvai a dat, cică din greşeală, drumul la căldură ... Şi aşa a mers de la Casa Presei până în Crângaşi, deşi urla toată lumea la el. Mai departe, nu ştiu ce s-a întâmplat, mă întreb şi acum, dacă o mai fi în viaţă omul...

Vama Veche va avea pistă pt biciclete, terase la mare, canalizare şi zonă centrală

Din 2 mai până la punctul de trecere în Bulgaria (inclusiv în Vama Veche), va exista o pistă pt biciclete, construită pe drumul paralel cu marea. Drumul va fi astfel asfaltat şi va fi doar pt pietoni şi biciclete, nu şi pt maşini, ca până acum.

Vama Veche va avea şi un fel de zonă centrală.

Aproape de mare vor fi miniterase.

Vama Veche va avea şi canalizare. Proiectul a costat 6 milioane de euro.

Gulaş, Expirat şi Bavaria au dispărut, pt că ar fi fost construite ilegal.

Expirat va reveni, dar în formă legală.

Şony şi Stuful (Ovidiu) rămân ca şi până acum, pt că sunt legale. Toate celelalte caşcarabete construite ilegal au dispărut, la rândul lor, şi ele.

Humanitasul va primi un alt spaţiu.

Clădirile care se vor construi nu vor putea fi mai mari de P+1.

>

DESTINE CUTREMURATE

A fost odata ca niciodata... A fost odata, o tentativa de oras. Cu 2 blocuri si vreo cateva sute de bordeie. Acum are mii de apartamente si cateva bordeie.


Cutremurul din 4 martie 77 a prins crema comunista a orasului in Casa de Cultura, unde tocmai se numarau voturile pentru alegerea noului primar, pe atunci, to'arshu' prim-secretar. Chiar inainte de a fi ales, noul prim-secretar a luat "atitudine" de PCR-ist cu diploma: a blocat usile cladirii, temandu-se ca vor pleca to'ar'shii mai repede decat ar trebui ... Se stie: disclipina era "calitatea" nr 1, in comunism. Si nu era de gluma cu asta ...

Cand a inceput sa vuiasca sala, to'arshilor li s-a facut frica. Cand s-a daramat peretele de langa prezidiu, to'arshilor le-a inghetat sangele in vene. Un to'arash batran, cu experienta anului '40, a inceput sa urle: "Cutremuuuur"... Si cei 300 de to'arashi s-au bulucit spre iesiri. Nici ei nu-si mai amintesc cum si cand au deschis usile cu forta fricii. Calcandu-se in picioare, to'arashii au reusit sa iasa din Casa de cultura. O femeie de 30 de ani, gravida in cateva saptamani, a lesinat si doar destinul a decis sa mai traiasca. Pana s-o calce toti in picioare, a fost luata pe sus de un militian si dusa departe de lumea dezlantuita ... A doua zi, insa, a pierdut copilul ...

Tot a doua zi, to'arshu' prim-secretar a sunat la centru:" Orasul a fost distrus in proportie de 80%...", anunta acesta. O minciuna sfruntata ... Nu fusese afectat mai mult de 5% ... Iar cand to'arshul cel mai iubit dintre to'ar'shi a anuntat ca vine in oras urgent, pentru a vedea cu ochii sai dezastrul naturii, to'ar'shul prim-secretar a inlemnit. Facuse o greseala, iar el a realizat-o abia atunci, pe ziua ...

Pana sa vina to'ar'shu' Ceausescu, casele micutului oras fusesera rase, in ritm pioneresc, de excavatoare ...
Intre timp, s-a facut si bilantul mortilor: 4, dintre care 2 nu erau din oras, ci doar in tranzit...
Cand a ajuns to'ar'shu', era exact cum fusese informat: asa ca a dat ordin sa fie reconstruit totul, casele sa fie inlocuite cu simbolul socialist: blocurile si, mai mult, numarul acestora sa fie mai mare: industrializarea orasului va aduce cu siguranta mai multi muncitori in zona.

6 ani au trecut pana cand Ceausescu a zis: STOP! O parte dintre blocuri au ramas in stadiul de "schelet" si pe acestea au aparut panouri imense cu: TRAIASCA PCR! TRAIASCA CEAUSESCU! Macaralele si buldozerele fusesera pitite. Toti securistii erau impanziti in multime. Ca si prima data, Ceausescu a venit, a "vazut", a oprit marile realizari marete, pentru ca punga cu bani ajunsese la fund si dus a fost. De atunci, prea "iubitul" nu a mai lasat urma de picior in oras ...
8 blocuri au ramas ca dupa cutremur. Si asa au sunt si in zilele noastre. In 2000, un copil a murit, cazand de pe schele ...

E un oras mort, cu oameni tristi, fara suflu, cu magazine inchise, fara un restaurant unde sa poti manca; nici macar covrigi nu gasesti aici. Ce cinematograf, ce Casa de cultura, ce scoala de elita?

In '77, avea 16.000 de locuitori. La Revolutie, 20 si ceva de mii. Acum, ZIMNICEA, din judetul Teleorman, are tot 16.000 ...


PS: Ce s-a intamplat cu prim-secretarul care a dat ordin sa fie ras orasul Zimnicea? S-a dus dupa Ceausescu, ce sa faca si el ...