27.8.10
2.8.10
Colecționez oameni frumoși, buni și nebuni
Știți cât de greu se găsesc oamenii frumoși, buni și nebuni, nu-i așa? N-oi fi io cea mai bătrână ființă de pe pământ, nici cea mai înțeleaptă, dar știu sigur că astfel de oameni se găsesc greu și rar, mai ales, la "pachet". Uneori, mă amăgesc, spunându-mi că oamenii și-au abandonat propria frumusețe, propria bunătate și propria nebunie (în sensul frumos, evident), numai pentru a nu mai fi nevoiți să se împiedice mereu de dezamăgirile lumii în care trăim.
Alteori, am senzația că pentru mulți, frumusețea vieții se reduce, din ce în ce mai tare, la bani și la putere.
De asta, câteodată, mi-e frică să încerc să mă apropii de oameni: pentru a nu-mi consuma energia pozitivă inutil. Drept pentru care, uneori sunt prietenoasă din prima, alteori, nu.
Nu știu cum m-am purtat io cu oamenii frumoși, buni și nebuni pe care i-am cunoscut zilele trecute, însă știu sigur că m-am îndrăgostit pe perioadă nedeterminată de frumusețea gesturilor, vorbelor, râsetelor și, mai ales, a glumelor lor.
Pentru că oamenii frumoși se simt de la distanță, oamenii buni se "citesc" în ochi, iar pe oamenii "nebuni" îi trădează râsul zgomotos și senin...
Drumurile noastre toate
Când am dat 2 zile de vacanță în Vamă pe o excursie în interes de serviciu până la Piatra Neamț, am știut io de ce am făcut schimbul ăsta. Mi-am ascultat instinctul, care de puține ori dă greș și am plecat împreună cu cei de la Lecturi urbane spre Moldova mea cea dragă și la fel de minunată ca și oamenii cu care am fost.
Ajunsă la Piatra, am intrat cumva direct în pâine. Acțiunea Lecturi Urbane n-a durat decât o oră – prea puțin pentru mine: nu mă mai săturam să vorbesc și să îi admir pe adolescenții aceia frumoși adunați la turnul lui Ștefan pentru a citi.
Erau atât de încântați, încât la un moment dat, mi-a fost ciudă că nu am din nou 15 ani, ca să mă pot bucura cu aceeași intensitate de astfel de lucruri.
Deși acțiunea propriu-zisă se terminase de ceva minute bune, poate chiar zeci, oamenii tot mai citeau pe bănci ori pe asfalt direct, iar eu, de asemenea, nu mă mai lăsam plecată. Fugeam dintr-o parte în alta, ca să le prind și pe copilele de 11 ani care citeau în engleză, și pe studenții aflați în vacanță cu gândul la întoarcerea la cursuri, dar cu ochii-n cărțile lui Preda, și pe adulții așezați în linie dreaptă, cu chipurile pline de bucurie că se află și ei acolo.
Oameni mulți la lecturile urbane din Piatra, după a mea părere de om crescut în provincie. Vreo sută, poate chiar o sută și ceva. Pentru un oraș atât de mic și pentru prima acțiune, eu cred că a fost mai mult decât bine. De altfel, m-a încurajat să nu mai fiu atât de pesimistă la gândul că la Vaslui, unde vom organiza Lecturi urbane, sper că luna aceasta (pe 21 august), or să vină 3 oameni. Acum chiar cred în puterea studenților și a liceenilor frumoși, care cred, la rândul lor, în puterea personajelor din cărțile pe care le citesc. Mai cred și că, odată începută o astfel de acțiune, se va dezvolta de la sine, din ce în ce mai frumos.
Așa că pentru toate clipele minunate petrecute alături de acești oameni minunați, am de spus doar atât: MULȚUMESC.
Mulțumesc Adrian Ciubotaru
Mulțumesc Andreea Burlacu
Mulțumesc Cristiana Andrei
Mulțumesc Ileana Ghiță
Mulțumesc Alina Constantinescu
Mulțumesc Miruna Siminel
Mulțumesc Marian Vulpe
Mulțumesc Gabi Macovei (te omor :D)
Mulțumesc Cătălin Georgescu
Mulțumesc Andrei Basoc
Mulțumesc Dragos Butuzea
Mulțumesc Alex Negrea
Mulțumesc Gogu Kaizer
Mulțumesc Claudia Tocilă
Mulțumesc Toma Nicolau & Anne Marie
Mulțumesc Roxana si Alex Farca
Acest post nu este scris la cerere și chiar pot pune pariu că nimeni nu se aștepta să-l scriu. Acest post a fost scris cu sufletul. Și nu are legătură cu jobul. Așa că îmi permit să le mulțumesc și celor care au făcut posibilă această deplasare: Paralela 45, Primaria Piatra Neamt, Petrom.
FOTO AICI si AICI
Alteori, am senzația că pentru mulți, frumusețea vieții se reduce, din ce în ce mai tare, la bani și la putere.
De asta, câteodată, mi-e frică să încerc să mă apropii de oameni: pentru a nu-mi consuma energia pozitivă inutil. Drept pentru care, uneori sunt prietenoasă din prima, alteori, nu.
Nu știu cum m-am purtat io cu oamenii frumoși, buni și nebuni pe care i-am cunoscut zilele trecute, însă știu sigur că m-am îndrăgostit pe perioadă nedeterminată de frumusețea gesturilor, vorbelor, râsetelor și, mai ales, a glumelor lor.
Pentru că oamenii frumoși se simt de la distanță, oamenii buni se "citesc" în ochi, iar pe oamenii "nebuni" îi trădează râsul zgomotos și senin...
Drumurile noastre toate
Când am dat 2 zile de vacanță în Vamă pe o excursie în interes de serviciu până la Piatra Neamț, am știut io de ce am făcut schimbul ăsta. Mi-am ascultat instinctul, care de puține ori dă greș și am plecat împreună cu cei de la Lecturi urbane spre Moldova mea cea dragă și la fel de minunată ca și oamenii cu care am fost.
Ajunsă la Piatra, am intrat cumva direct în pâine. Acțiunea Lecturi Urbane n-a durat decât o oră – prea puțin pentru mine: nu mă mai săturam să vorbesc și să îi admir pe adolescenții aceia frumoși adunați la turnul lui Ștefan pentru a citi.
Erau atât de încântați, încât la un moment dat, mi-a fost ciudă că nu am din nou 15 ani, ca să mă pot bucura cu aceeași intensitate de astfel de lucruri.
Deși acțiunea propriu-zisă se terminase de ceva minute bune, poate chiar zeci, oamenii tot mai citeau pe bănci ori pe asfalt direct, iar eu, de asemenea, nu mă mai lăsam plecată. Fugeam dintr-o parte în alta, ca să le prind și pe copilele de 11 ani care citeau în engleză, și pe studenții aflați în vacanță cu gândul la întoarcerea la cursuri, dar cu ochii-n cărțile lui Preda, și pe adulții așezați în linie dreaptă, cu chipurile pline de bucurie că se află și ei acolo.
Oameni mulți la lecturile urbane din Piatra, după a mea părere de om crescut în provincie. Vreo sută, poate chiar o sută și ceva. Pentru un oraș atât de mic și pentru prima acțiune, eu cred că a fost mai mult decât bine. De altfel, m-a încurajat să nu mai fiu atât de pesimistă la gândul că la Vaslui, unde vom organiza Lecturi urbane, sper că luna aceasta (pe 21 august), or să vină 3 oameni. Acum chiar cred în puterea studenților și a liceenilor frumoși, care cred, la rândul lor, în puterea personajelor din cărțile pe care le citesc. Mai cred și că, odată începută o astfel de acțiune, se va dezvolta de la sine, din ce în ce mai frumos.
Așa că pentru toate clipele minunate petrecute alături de acești oameni minunați, am de spus doar atât: MULȚUMESC.
Mulțumesc Adrian Ciubotaru
Mulțumesc Andreea Burlacu
Mulțumesc Cristiana Andrei
Mulțumesc Ileana Ghiță
Mulțumesc Alina Constantinescu
Mulțumesc Miruna Siminel
Mulțumesc Marian Vulpe
Mulțumesc Gabi Macovei (te omor :D)
Mulțumesc Cătălin Georgescu
Mulțumesc Andrei Basoc
Mulțumesc Dragos Butuzea
Mulțumesc Alex Negrea
Mulțumesc Gogu Kaizer
Mulțumesc Claudia Tocilă
Mulțumesc Toma Nicolau & Anne Marie
Mulțumesc Roxana si Alex Farca
Acest post nu este scris la cerere și chiar pot pune pariu că nimeni nu se aștepta să-l scriu. Acest post a fost scris cu sufletul. Și nu are legătură cu jobul. Așa că îmi permit să le mulțumesc și celor care au făcut posibilă această deplasare: Paralela 45, Primaria Piatra Neamt, Petrom.
FOTO AICI si AICI
18.7.10
Jumătățile de înger suntem noi
Frig. Metrou. Fețe triste și plictisite. Un bărbat urcă, se așază pe scaun și începe să râdă. La început, destul de timid, apoi, din ce în ce mai sănătos. Și râde, râde, râdeeeeeeeeeeee, până când toate fețele acre din jurul lui, ce par a fi sătule de propria viață, îl urmează. Și-o țin așa minute întregi.
Stație. Râsete aproape bolnave. Un alt bărbat intră în metrou. Toți își întorc privirile către el, râzând. Se retrage stingher într-un colț. E depășit de-atâta voioșie.
O femeie își întoarce privirea spre bărbatul care le înseninase ziua. Dar îngerul veseliei nu mai e, tocmai ce se urcă în metroul alăturat, unde dă tonul unui nou cor de râsete aproape bolnave...
Această poveste este doar un scurtmetraj frumos, pe care l-am vizionat, aseară, la Shorts Up.
Se numește "Merci". Un filmuleț ce ar merita văzut în fiecare dimineață, în timp ce ne bem cafeaua...
P.S.1. Merci, Alina!
P.S.2. Că tot iubesc io îngerii :) - la Cartea Românească, a apărut romanul "Orașul jumătăților de înger", scris de Florin Toma.
Stație. Râsete aproape bolnave. Un alt bărbat intră în metrou. Toți își întorc privirile către el, râzând. Se retrage stingher într-un colț. E depășit de-atâta voioșie.
O femeie își întoarce privirea spre bărbatul care le înseninase ziua. Dar îngerul veseliei nu mai e, tocmai ce se urcă în metroul alăturat, unde dă tonul unui nou cor de râsete aproape bolnave...
Această poveste este doar un scurtmetraj frumos, pe care l-am vizionat, aseară, la Shorts Up.
Se numește "Merci". Un filmuleț ce ar merita văzut în fiecare dimineață, în timp ce ne bem cafeaua...
P.S.1. Merci, Alina!
P.S.2. Că tot iubesc io îngerii :) - la Cartea Românească, a apărut romanul "Orașul jumătăților de înger", scris de Florin Toma.
15.7.10
Si daca simtul umorului nu e, atunci nimic nu e...
Intru intr-o banca, pentru a-mi recupera un card blocat de un bancomat cu o noapte inainte. Ma opresc la primul ghiseu: "Doamna, trebuie sa imi ridic un card blocat... bla, bla, bla, bla..." incep sa explic io, pana constat ca femeia ma priveste absenta. "Vedeti acolo, la carduri", imi spune in clipa in care observa ca ma-ncrunt la ea. Ma-ntorc spre locul aratat in lehamite de domnisoara cu pricina si bag de seama ca nu e nimeni la "Carduri". Si-astept. Si-astept. Si tot astept…
In jurul meu, o cucoana oxigenata se ratoieste la un angajat al bancii, care incearca sa ii explice ca nu ii poate da inapoi nu stiu ce adeverinta. O alta, mai cocheta, nu pricepe cum de e in Biroul de credit: "daca eu nu am intarziat niciodata cu plata ratelor? Ce nu intelegeeeti?". Angajatul inghite in sec si o ia cu explicatiile de la capat...
Un domn solid cu apele curgandu-i "suvoaie" pe chelia lata tranteste pe un birou un dosar patat de ploaia ce tocmai poposise prin centrul orasului:”Ati spus ca ajung actele astea, s-o iau iar de la capat, pentru imprumut? Pai, ies la pensie in ritmul asta”…
Pe usa bancii intra o persoana mica de statura, ce flutura in mana o bancnota de 100 de euro. Arata a copil: e slabuta, cu coditze blonde si lungi, si cu tenesi. Dar e o femeie in toata firea, fatza o tradeaza, pare a avea mai mult de 40 de ani. Se duce glontz catre biroul directorului bancii, urmarita de un paznic din banca (o duduie masiva cu o alunita inspamantator de mare si de paroasa pe nas). Femeia-copil il intreaba pe director, cu o voce groasa, daca poate sa isi dea seama “cat de falsa e foaia asta, ca nu mi-o primeste nimenea”.
Paznicul (ca nu pot sa zic “paznica” :) cu alunita mare o vegheaza pe micuta femeie la cativa cm distanta, incercand sa-si ceara scuze din priviri “lu’ sefu’ “ pentru ca nu a apucat sa o opreasca la timp. Femeia-copil primeste un raspuns - nu se aude pana la mine - si cat ai bate din palme, dispare in ploaie...
Ma uit in jur teleghidata, e o zumzaiala si-o tensiune pe umerii tuturor, asa cum nu-mi amintesc sa fi vazut in vreo alta banca.
Dupa cateva minute, observ ca un alt paznic - un nene de data asta - aflat la usa, se uita la mine si-mi zambeste. “Va pot ajuta cu ceva?”, ma intreaba imediat, apropiindu-se de mine. Ii raspund politicos ca nu, dupa care ma duc iar la domnisoara de la ghiseu, ocupata cu rontaitul unui biscuite, in timp ce se uita in nu stiu ce revista. ”Fiti amabila, credeti ca am timp sa ies la plimbare, sa-mi iau si eu niste biscuiti, vreo revista si o paturica de intins pe-aici pe jos? Nu de alta, da’ ma dor picioarele si ma si plictisesc pana m-o baga si pe mine cineva in seama”, o intreb io ironic, incercand sa par serioasa. Da' nu reusesc, ma bufneste rasul. In spatele meu, incep sa se auda alte rasete, in timp ce pe fatza domnisoarei apare-un zambet larg, da' atat de tamp...
Atrasa, probabil, de rasete, apare si doamna de la "Carduri", in timp ce infuleca ceva. Isi cere scuze pentru intarziere, termin ce am de terminat si ies din banca.
Afara nu mai ploua, iar nenea paznicu' cel zambaret pare sa ma astepte: ”Don’soara, mi-a placut de dumneavoastra. Stiti, eu am o vorba: in viata, daca simtu’ umorului nu e, nimic nu e... Sa n-o uitati niciodata, va spune un om batran. O zi frumoasa va doresc…"
Ii zambesc in semn de multumire si ridic ochii spre cer: tocmai ce iesise curcubeul...
In jurul meu, o cucoana oxigenata se ratoieste la un angajat al bancii, care incearca sa ii explice ca nu ii poate da inapoi nu stiu ce adeverinta. O alta, mai cocheta, nu pricepe cum de e in Biroul de credit: "daca eu nu am intarziat niciodata cu plata ratelor? Ce nu intelegeeeti?". Angajatul inghite in sec si o ia cu explicatiile de la capat...
Un domn solid cu apele curgandu-i "suvoaie" pe chelia lata tranteste pe un birou un dosar patat de ploaia ce tocmai poposise prin centrul orasului:”Ati spus ca ajung actele astea, s-o iau iar de la capat, pentru imprumut? Pai, ies la pensie in ritmul asta”…
Pe usa bancii intra o persoana mica de statura, ce flutura in mana o bancnota de 100 de euro. Arata a copil: e slabuta, cu coditze blonde si lungi, si cu tenesi. Dar e o femeie in toata firea, fatza o tradeaza, pare a avea mai mult de 40 de ani. Se duce glontz catre biroul directorului bancii, urmarita de un paznic din banca (o duduie masiva cu o alunita inspamantator de mare si de paroasa pe nas). Femeia-copil il intreaba pe director, cu o voce groasa, daca poate sa isi dea seama “cat de falsa e foaia asta, ca nu mi-o primeste nimenea”.
Paznicul (ca nu pot sa zic “paznica” :) cu alunita mare o vegheaza pe micuta femeie la cativa cm distanta, incercand sa-si ceara scuze din priviri “lu’ sefu’ “ pentru ca nu a apucat sa o opreasca la timp. Femeia-copil primeste un raspuns - nu se aude pana la mine - si cat ai bate din palme, dispare in ploaie...
Ma uit in jur teleghidata, e o zumzaiala si-o tensiune pe umerii tuturor, asa cum nu-mi amintesc sa fi vazut in vreo alta banca.
Dupa cateva minute, observ ca un alt paznic - un nene de data asta - aflat la usa, se uita la mine si-mi zambeste. “Va pot ajuta cu ceva?”, ma intreaba imediat, apropiindu-se de mine. Ii raspund politicos ca nu, dupa care ma duc iar la domnisoara de la ghiseu, ocupata cu rontaitul unui biscuite, in timp ce se uita in nu stiu ce revista. ”Fiti amabila, credeti ca am timp sa ies la plimbare, sa-mi iau si eu niste biscuiti, vreo revista si o paturica de intins pe-aici pe jos? Nu de alta, da’ ma dor picioarele si ma si plictisesc pana m-o baga si pe mine cineva in seama”, o intreb io ironic, incercand sa par serioasa. Da' nu reusesc, ma bufneste rasul. In spatele meu, incep sa se auda alte rasete, in timp ce pe fatza domnisoarei apare-un zambet larg, da' atat de tamp...
Atrasa, probabil, de rasete, apare si doamna de la "Carduri", in timp ce infuleca ceva. Isi cere scuze pentru intarziere, termin ce am de terminat si ies din banca.
Afara nu mai ploua, iar nenea paznicu' cel zambaret pare sa ma astepte: ”Don’soara, mi-a placut de dumneavoastra. Stiti, eu am o vorba: in viata, daca simtu’ umorului nu e, nimic nu e... Sa n-o uitati niciodata, va spune un om batran. O zi frumoasa va doresc…"
Ii zambesc in semn de multumire si ridic ochii spre cer: tocmai ce iesise curcubeul...
10.7.10
Poezia comentariilor :)
Multa vreme am inchis comentariile pe blog, pentru ca zilnic primeam tot felu' de poezii de la cineva ce nu parea intreg la minte. Chiar daca le moderam - adica nu apareau decat daca dadeam io ok-ul - tot le-am inchis.
Am mai primit io observatii de-a lungul vremii, da' nu le-am luat in seama, pt ca nu eram, in perioada aceea, mare amatoare de dat cu pixu' pe blog. Astazi, insa, o colega Pandora mi-a atras atentia si am cedat :) Pe cuvant ca uitasem de aspectu' asta.
Am mai primit io observatii de-a lungul vremii, da' nu le-am luat in seama, pt ca nu eram, in perioada aceea, mare amatoare de dat cu pixu' pe blog. Astazi, insa, o colega Pandora mi-a atras atentia si am cedat :) Pe cuvant ca uitasem de aspectu' asta.
9.7.10
Ingerul meu, ingerul lor, ingerii nostri (II)...
“Doamna, ajutati-ne si pe noi cu niste banuti. Cat va lasa inima“.
Ma-ntorc imediat, vocea mi-e foarte cunoscuta. Da, ea si el sunt... Doi oameni carora ingerii lor le-au intins o mana, iar ei le-au intors spatele. Sunt atat de drogati, incat nici nu ma recunosc. Intr-un fel, rasuflu usurata…
Povestea de mai jos s-a intamplat la sfarsitul anului 2007, inceputul anului 2008. Am scris-o pe blog, la vremea respectiva, dar nu am mai scris si cum s-a terminat. Pana ieri, cand m-am intalnit cu cei doi. Continuare pe Pandora.
Ma-ntorc imediat, vocea mi-e foarte cunoscuta. Da, ea si el sunt... Doi oameni carora ingerii lor le-au intins o mana, iar ei le-au intors spatele. Sunt atat de drogati, incat nici nu ma recunosc. Intr-un fel, rasuflu usurata…
Povestea de mai jos s-a intamplat la sfarsitul anului 2007, inceputul anului 2008. Am scris-o pe blog, la vremea respectiva, dar nu am mai scris si cum s-a terminat. Pana ieri, cand m-am intalnit cu cei doi. Continuare pe Pandora.
11.6.10
Arta pe piele, duminica, 10 iulie, Realitatea tv, 19.15-20.00
">
Despre tatuaje, ca forma de exprimare a personalitatii, si despre artistii tatuatori, care si-au transformat pasiunea in munca de zi cu zi, intr-un reportaj difuzat duminica, intre orele 19.15 - 20.00, la Reporterii Realitatii.
Cu Teo Isfan (Industrial Tattoo), Sven (Tattoo Cafe), artisti tatuatori, Dana Nalbaru si Tzapul de la Animal X.
operatori imagine: Marian Laciu si Paul Spiroiu
montaj: Alex Olah
Despre tatuaje, ca forma de exprimare a personalitatii, si despre artistii tatuatori, care si-au transformat pasiunea in munca de zi cu zi, intr-un reportaj difuzat duminica, intre orele 19.15 - 20.00, la Reporterii Realitatii.
Cu Teo Isfan (Industrial Tattoo), Sven (Tattoo Cafe), artisti tatuatori, Dana Nalbaru si Tzapul de la Animal X.
operatori imagine: Marian Laciu si Paul Spiroiu
montaj: Alex Olah
13.4.10
8.3.10
Cum era sa castig io la loto, iar tata sa faca atac cerebral
Eram pustoaica, chiar nu-mi amintesc cam cati ani aveam exact, oricum, nu mai mult de 10. Si ma trimite tata la loto ca sa completez un bilet. Imi scrie numerele pe o foaie, imi da bani, imi explica ce si cum si dusa am fost.
M-asez la coada. Abia cand ajung in fatza, imi amintesc ca trebuie sa completez biletul ala. Asa ca renunt la rand si ma apuc de scris. In graba, gresesc doua numere. Iau biletul, il strang in pumni de ciuda ca-s cascata si ma apuc sa completez altul cu numerele date de tata.
Si vine ziua in care se anunta numerele castigatoare. Si tata sta incordat, cu creionu-n mana si cu buza de jos tremurandu-i. Io il urmaresc, ce-i drept, fara interes, pentru ca nu intelegeam ce naiba face el acolo. Si incepe sa incercuiasca. Si sa bolboroseasca: "asta e, asta e" si tot asa, pana trage o injuratura. "Iti mai trebuiau doua numereeee!", se cearta el singur. Si-l vad cum arunca creionul cat colo!
Mie imi sunau cunoscute numerele alea si ma duc sa scot din buzunar biletul completat prima data de mine. Si vad ca numerele trecute gresit de mine erau numerele care nu ii iesisera lui taica-miu.
Nu stiu ce a fost in capul meu sa ii intind hartia lu' tata. Mai am si acum in cap acel:"Nuuuuuuuuuuuuuuuuu"! strigat cu disperare in urma mea. O zbughisem afara, jucau fetele "atza".
M-asez la coada. Abia cand ajung in fatza, imi amintesc ca trebuie sa completez biletul ala. Asa ca renunt la rand si ma apuc de scris. In graba, gresesc doua numere. Iau biletul, il strang in pumni de ciuda ca-s cascata si ma apuc sa completez altul cu numerele date de tata.
Si vine ziua in care se anunta numerele castigatoare. Si tata sta incordat, cu creionu-n mana si cu buza de jos tremurandu-i. Io il urmaresc, ce-i drept, fara interes, pentru ca nu intelegeam ce naiba face el acolo. Si incepe sa incercuiasca. Si sa bolboroseasca: "asta e, asta e" si tot asa, pana trage o injuratura. "Iti mai trebuiau doua numereeee!", se cearta el singur. Si-l vad cum arunca creionul cat colo!
Mie imi sunau cunoscute numerele alea si ma duc sa scot din buzunar biletul completat prima data de mine. Si vad ca numerele trecute gresit de mine erau numerele care nu ii iesisera lui taica-miu.
Nu stiu ce a fost in capul meu sa ii intind hartia lu' tata. Mai am si acum in cap acel:"Nuuuuuuuuuuuuuuuuu"! strigat cu disperare in urma mea. O zbughisem afara, jucau fetele "atza".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Despre mine
- Hurdis
- in primul rand, om. prin jungla umana. apoi, jurnalist. prin jungla presei.